luni, 11 iulie 2011

Ştiaţi că şi adulţii pot apela la sigilarea dinţilor?

Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă patru metode de prevenţie primară a cariei dentare: sigilarea dinţilor, fluorizarea generală şi locală, igiena oro-dentară şi igiena alimentaţiei.
Sigilarea este o metodă de prevenire a cariei din şanţuri, fosete, de pe suprafeţele ocluzale (pe care se realizează masticaţia) şi vestibulare ale molarilor şi premolarilor şi de pe suprafeţele orale ale incisivilor superiori.
Aproape 2/3 din numărul total al leziunilor carioase se produc la nivelul şanţurilor şi fosetelor. S-a stabilit că aceste zone sunt de 8 ori mai vulnerabile la carie decât restul suprafeţelor coronare.
În mod natural saliva protejează suprafeţele dentare netede de alimentele acide sau lipicioase, însă nu spală şi suprafeţele cu sanţuri şi fisuri. Acestea au un diametru mai mic decât cel al firului periei de dinţi şi sunt profunde, astfel încât prin periaj nu reuşim să realizăm o bună igienizare.   

Sigilarea reprezintă un mod sigur şi nedureros de a proteja dinţii de carii, manoperă neinvazivă ce nu presupune efectuarea anesteziei sau folosirea frezelor.
Sigilantul este un material special, răşină compozită, destinat acestei manopere, ce conţine particule de fluor care se eliberează treptat pe o perioadă îndelungată de timp. Sigilanţii  sunt  transparenţi sau opaci şi chiar coloraţi.
Sigilantul formează o barieră care ţine alimentele şi bacteriile departe de suprafeţele retentive ale dinţilor. Această barieră protectoare acoperă toate micile neregularităţi de pe suprafaţa dintelui transformând-o într-una uşor accesibilă curăţirii şi autocurăţirii. 
Procedeul este destul de rapid, durează doar câteva minute (aprox. 5 min.) pentru fiecare dinte în parte. Dintele se curăţă prin periaj profesional şi Air-Flow şi se aplică substanţa care face adeziunea între sigilant şi dinte. În final se aplică sigilantul care este întărit cu ajutorul lămpii cu ultraviolete. Aplicarea sigilantului se realizează cu aplicatoare speciale, cu vârfuri de unică folosinţă. Sigilantul trebuie să acopere toate şanţurile, precum şi versanţii cuspizilor adiacenţi.
Manopera este în totalitate nedureroasă iar ocazional este necesară intervenţia pentru mici finisări ale materialului. Sigilările au durabilitate de câţiva ani, dar este bine ca medicul dentist să verifice în mod regulat integritatea acestora. Studiile au confirmat o menţinere a materialelor de sigilare de 57% după 10 ani sau de  95% după 2 ani de la sigilare. Atât timp cât materialul nu se desprinde şi izolează perfect zona, nu vor apărea carii la acest nivel. 
Sigilările se fac imediat după ce erup dinţii permanenţi ai copiilor. Acest lucru se întâmplă în jurul vârstei de 5-7 ani (variază de la copil la copil) iar restul dinţilor se sigilează pe masură ce erup.
Incidenţa cariei dentare în urma sigilării dinţilor se reduce cu până la 80%. Sigilarea  reprezentând astfel, metoda de elecţie în profilaxia cariei dentare la copii şi nu numai.
Şi adulţii pot solicita sigilarea dinţilor atât timp cât dintele respectiv este indemn de carie. 
Această metodă este una complementară în prevenţie. Să nu se înţeleagă că dinţii odată sigilaţi, nu mai trebuie periaţi!
                                                                                                               :-)

luni, 4 iulie 2011

Istoria Periuţei De Dinţi



                       Dragii mei,

în fiecare dimineaţă şi seară (cel puţin) ne spălăm cuminţi şi conştiincioşi pe dinţi, dar de câte ori ne-am întrebat când şi cum a apărut periuţa de dinţi???
Ei bine, precum o scurtă poveste de seară, înainte de culcare, vă prezint istoria ei.   


       Periuţa de dinţi, cea pe care o folosim astăzi, nu a fost inventată până în anul 1938. Totuşi date despre forme anterioare de periuţe există încă din anul 3.000 î.Hr. 
Descoperirile arheologice în mormintele egiptene dovedesc că, prima periuţă de dinţi a fost un mic băţ care se mesteca la un capăt până se desfăcea în filamente, care apoi se freca de dinţi. Se foloseau crenguţe aromatice pentru împrospătarea respiraţiei.
La unele popoare primitive, asemenea beţişoare se utilizează şi azi (de ex. Miswak).
Chinezii vor face următorul mare pas în istoria periuţei de dinţi, în 1498, inventând primele periuţe cu peri. Acestea aveau însă forma unei pensule. Perii proveneau de la porci şi erau prinsi de beţişoare de bambus sau de oscioare.
Această versiune a chinezilor a fost adusă de către comercianţi în Europa. Însă aici perii de porc Siberian au fost consideraţi ca fiind prea tari şi au fost înlocuiţi cu peri de cal.
Medicul francez Pierre Fauchard, considerat tatăl stomatologiei moderne, a criticat în manualul său, din 1728, periuţele de dinţi ineficiente, prea moi confecţionate din păr de cal.
Englezul William Addis a fondat în 1780 prima firmă care producea periuţe de dinţi în mod profesionist din oscioare şi peri de vacă. Periuţa de dinţi era, insă, un articol de lux al celor bogaţi.
Cu inventarea nailonului în 1938 a devenit posibilă fabricarea ieftină, în masă, a periuţelor de dinţi. Prima generaţie de periuţe de dinţi era însă atât de tare, încât putea să rănească gingiile, prin urmare nu erau de recomandat. De abia în 1950 a devenit disponibil nailonul mai moale, care se potrivea mai bine.
Spălarea dinţilor a devenit destul de târziu un obicei larg răspândit. De exemplu, în Statele Unite, de abia după cel de al doilea razboi modial. Asta deoarece soldaţii au fost obligaţi să se spele pe dinţi şi au adus acest obicei în familiile lor.
Prima periuţă de dinţi cu adevărat electrică a fost produsă de suedezi în anul 1939. Acestea au ajuns în America de abia în 1960, comercializate de compania Squibb sub numele de Broxodent.


Astăzi, periuţele de dinţi, atât manuale cât şi electrice, sunt prezente în diverse forme şi mărimi. Mânerul este realizat din material plastic turnat iar perii sunt din nailon. Cele mai recente modele includ mânere drepte, în unghiuri, curbate, îmbracate în cauciuc moale pentru o mai uşoară prindere şi mânuire.
Perii sunt din material sintetic, şi variază de la foarte moi la moi ca textură, deşi sunt disponibile şi variante cu peri mult mai duri. Capul periuţei se găseşte şi acesta într-o gamă largă de modele, de la foarte mici pentru copilaşi, mai mari pentru adolescenţi şi normale pentru adulţi.
Fundamental, periuţa de dinţi nu s-au schimbat încă din vremea egiptenilor şi babilonienilor - un mâner de prindere, şi un capăt din peri pentru curăţarea dinţilor.
De-a lungul istoriei sale, periuţa de dinţi a evoluat pentru a deveni un instrument proiectat ştiinţific, cu design modern, ergonomic şi din materiale sigure şi igienice, spre beneficiul tuturor.       

                                                                                      
                                                                                                       Somnic pufos   :-)


Surse pentru istoria periuţei de dinţi:
http://en.wikipedia.org/wiki/Toothbrush 
http://users.forthnet.gr/ath/abyss/History-of-the-Toothbrush.html
http://inventors.about.com/od/dstartinventions/a/dentistry_2.html http://www.loc.gov/rr/scitech/mysteries/tooth.html http://www.toothbrushexpress.com/html/toothbrush_history.html